În pripă

Când am ieșit din cameră încă dormea. Am plecat ca un laș, fiindcă nu mai rezistam. Ultimele săptămâni se dovediseră o corvoadă insuportabilă pentru mine! Hotărât lucru, bursa asta nu ne făcuse bine.

O vreme m-am gândit că ar fi vina mea. Cele 2 luni petrecute în singurătatea studioului meu, căutând mereu o formă artistică de exprimare care să îmi satisfacă pretențiile exagerate, cum le numise ea, mă înstrăinaseră de tot. la început mi-am dorit să merg la ea. Visam cu ochii deschiși Viena, cu mulțimea de turiști în care te pierzi, cu locurile boeme ale studenților, cu partea de Hilfestrasse populată de curvele ilegale pe care îmi propusesem să le iau drept modele.

Multe visasem. Uitasem însă că și ea trecuse singură prin toate acestea. Într-un fel, uitasem de ea și uitasem de noi. Cînd am ajuns în gară era acolo. Fuma nervoasă. A fost toată numai un zâmbet, dar simțeam sub el nervozitatea. Am mers în micuțul apartament de la mansardă pe care îl închiriase pe durata șederii. Am făcut dragoste ca într-un fel de ritual de readaptare. Încercam să o ghicesc, să văd dacă mă mai dorește, în timp ce ea, sunt sigur, căuta să vadă dacă o alta încercase acele lucruri.

Și-a aprins o țigară și i-am urmat exemplul. Și așa au început câteva săptămâni de chin pentru amândoi. Dimineața mergea la cursuri și la laboratoarele de lucrări practice. Făceau practică mai ales la Grădina Zoologică de la Schonbrun. Eu rătăceam pe străzi. Mă duceam să joc tenis în parcul de la Donauturm. Mergeam mult pe jos. fotografiam și scriam. Asta e partea de viață pe care am lăsat-o în urmă cu cel mai mare regret.

Nu ne-am certat. Nu a fost scandal. Pur și simplu, într-o dimineață m-am ridicat din pat, mi-am luat lucrurile și am plecat. Când am ieșit din cameră încă dormea. Aveam senzația că undeva, pe trupul ei, persistă un miros de bărbat străin. Nu eram gelos. Dar simțeam că acel al treilea se interpunea iremediabil între mine și ea. Nu mai puteam fi împreună pentru că nu mai visam împreună. Nu aveam ce să îi reproșez. Nu aveam ce să îi cer mai mult. dar povestea noastră de iubire se consumase și luase sfârșit. Probabil că nu aici, îm mansarda asta de pe Alser Strasse ci atunci, în Cluj, când a decis să plece la bursă. M-am bucurat pentru ea, dar am simțit și o strângere de inimă: va pleca cu tot cu visele noastre, cu chefurile noastre boeme și cu viitorul nostru comun.

Așa că am plecat. Nu i-am lăsat nici măcar un bilet. Nu premeditasem, dar am fugit, am luat metroul, și apoi S-bahn-ul până în Hauptplatz von Schwechat unde mă aștepta amicul meu Emil. Am plecat împreună spre țară. I-am dat un sms înainte să ieșim din Austria și am aruncat telefonul cu totul, într-un fel de ritual de exorcizare. Nu am mai vorbit niciodată. Nu știu ce aș mai fi putut să îi spun...